« Inapoi la harta

Înfiinţat după reintegrarea Dobrogei, în anul 1879, Muzeul de Arheologie Constanţa a avut pentru o lungă perioadă de timp o situaţie dificilă, fără un local propriu, fiind adăpostit în curtea palatului administrativ, la primărie şi la prefectură, sau în beciurile unor clădiri. Apariţia muzeului se datorează, în bună parte, şi iniţiativei personale a primului prefect dobrogean – Remus Opreanu – care a sesizat necesitatea organizării unui muzeu regional. Prin grija sa şi prin strădaniile inspectorului şcolar Ionel Bănescu, au fost adunate numeroase materiale arheologice, care au constituit în 1879 prima colecţie a Muzeului.

O întâmplare nefastă însă, incendiul din 1882, care a distrus palatul administrativ al Prefecturii, a dus la dezorganizarea muzeului nou creat. Pentru tânăra instituţie muzeală începea o lungă şi grea perioadă de avataruri, determinată de războaie, crize economice, adversităţi morale s.a.

În cele din urmă, prin decizia locală a prefectului Scheletti, la 26 septembrie 1889, Muzeul este reorganizat, dar va funcţiona în continuare mai degrabă ca un depozit de materiale, decât ca un muzeu adevărat.

Între 1910-1911 antichităţile care constituiau colecţia muzeului se aflau găzduite la Gimnaziul “Mircea cel Bătrân”, fără o organizare cu caracter ştiinţific sau administrativ, avându-l drept custode pe prof. N.Orghidan. Fără personal calificat şi, uneori chiar fără un gardian, colecţia muzeului a fost mult timp în nesiguranţă, adesea  fiind găzduită de diferite instituţii ale statului sau de şcoli.

În anul 1911, la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti a fost numit Vasile Pârvan, care a pus din nou problema organizării Muzeului din Constanţa, înaintând în acest sens un raport Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii. În această perioadă colecţia de antichităţi se afla găzduită în sediul Şcolii normale de învăţători din Constanţa, directorul şcolii, prof. I.Ghibănescu, fiind totodată şi custodele colecţiei. Acesta a participat direct la salvarea şi recuperarea unor monumente, atât în oraş cât şi în judeţ şi a reuşit să facă din muzeu o instituţie independentă, cu un nou sediu pus la dispoziţie de Primărie.

Anii de început ai primului război mondial (1915-1916) au adus importante descoperiri, în cadrul amplelor cercetări arheologice efectuate de Vasile Pârvan la Histria, Tomis şi Ulmetum. Neajunsurilor în funcţionarea şi organizarea muzeului vor fi accentuate de izbucnirea războiului, când practic Muzeul şi-a încetat activitatea.

Reînfiinţat în 1928, prin strădaniile prof. C.Brătescu, a început să funcţioneze ca instituţie asimilată organismului cultural de stat, fiind mereu îmbogăţit cu noi descoperiri realizate la Histria, Capidava, Adamclisi, Constanţa sau Mangalia.
În anii celui de-al doilea război mondial Muzeul şi-a încetat din nou activitatea, fiind adăpostit vremelnic într-o anexă a Cazinoului, unde îşi va duce existenţa timp de aproape un deceniu.

La sfârşitul deceniului 6 al sec.XX  Vasile Canarache, alături de un grup restrâns de colaboratori, a reorganizat lăcaşul muzeal, redeschis la 30 decembrie 1957 sub titulatura de Muzeul de Arheologie şi cu un nou sediu, adecvat scopurilor propuse (actualul palat episcopal).

Structurat acum conform cerinţelor ştiinţifice şi muzeale moderne, dotat cu cadre calificate, Muzeul de Arheologie Constanţa a ajuns în scurt timp să fie cunoscut şi apreciat în ţară şi în străinătate.

Lăcaşul muzeal de pe malul Mării Negre a intrat începând cu 25 decembrie 1977, într-o nouă fază a evoluţie sale, o perioadă deosebit de benefică şi fecundă odată cu reorganizarea sa definitivă, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la dobândirea independenţei de  stat a României.

În prezent, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa găzduieşte în sediul său din Piaţa Ovidiu – el însuşi un monument original al şcolii româneşti de arhitectură – o colecţie impresionantă de artefacte antice şi medievale din spaţiul danubiano-pontic, colecţie completată cu o expoziţie ce marchează cele mai importante momente din istoria acestui spaţiul, dar şi a întregului popor român.